PRIN “NU POT” SE ÎNVAȚĂ SĂ POȚI: Învățăturile bunicii mele moldovence despre ambiție, perseverență ș…

PRIN NU POT

Prin nu pot, să știi, trebuie să-nveți să treci mereu! spunea bunica. Aceasta a fost legea de bază la noi în casă, când se punea problema educației copiilor Că nu era să crească bunica niște mâini moi cu manichiură și suflete de fată mare. Nu poți? Te-nvățăm. Nu vrei? Te obligăm.

Bunica era, pe bune, mare simpatizantă a devizului ăsta cam cazon.
Probabil dacă nu exista mama mea, cu firea ei boemă și visătoare, aș fi rămas premiantă cu coroniță zece ani neîntrerupt la școală.
Dar, cum nimic nu e simplu în viață, în clasa a cincea, în 1951, mama a făcut greșeala să se mărite și să plece un an după tatăl vitreg la Chișinău, lăsându-mă direct pe mâna bunicii. Și-așa a avut bunica loc de experiment. În sfârșit a putut să aplice teoria la practică, fără inamici pe flancuri.

De câteva ori pe săptămână mă trezea la ora șase fix și mă punea să repet lecțiile orale. A reușit imposibilul: eu, etern rătăcită la geografie și biologie, ajunsesem să pot arăta cu ochii închiși pe hartă zăcămintele minerale, stațiunile metalurgice, fiecare câmpie și colină, să explic ce spală Dunărea și cum se petrece polenizarea la natură.
Bunica m-a obișnuit cu Matinalul pionierilor, să-mi pregătesc ghiozdanul de seara, să ies la joacă doar după ce termin temele.

Întâi munca și-apoi distracția, replica mereu. Timp pentru lucru, timp pentru joacă.
Și nu existau alergături cu mama la teatru sau la cinema, nici invitați până târziu și alte prostii dăunătoare pentru un copil.
Viața nu mai avea aceleași culori, dar descopeream altele noi.
Aveam un soi de febră a competiției. Am realizat că pot fi la fel de bună ca ceilalți. Poate chiar mai bună. Din fundul plutonului am trecut la categoria bună, iar apoi, miracol! am devenit tocilară model.
Nu vă pot spune ce am simțit ducând la piept acasă, pe tot drumul dinspre școală, prima și ultima diplomă de merit din viața mea!

Nu știu, nu înțeleg! oftam, înfruntând o problemă matematică. Nu se poate așa ceva! izbucnea bunica, se așeza lângă mine și începea să citească cu voce tare enunțul. Partea asta era cu adevărat dramatică, având în vedere că bunica era plină de energie, dar nu avea nici o fărâmă de răbdare. Când prostia mea ajungea apogeul, iar vocea ei tonul maxim, bunicul cel blând striga: Mă duc să mă arunc în Prut! și ieșea val-vârtej din cameră. Plângeam încet, cu ochii în manual, și adormeam în lacrimi. Dar dimineața Ei, despre dimineața merită început de la capăt.

Dimineața găseam pe masă, lângă canapeaua unde dormeam, un caiet nou, deschis la prima pagină, cu explicații detaliate la problema de ieri, la care tot plânsesem eu de necaz. Mai întâi tema, scrisă frumos și lizibil de bunica după manual, apoi trei variante de rezolvare, pas cu pas! Bunica nu era acolo. Lângă caiet era și un bol cu mămăligă caldă, învelit în batistă. Semăna totul a poveste ba cu Ileana Cosânzeana ce țese covoare peste noapte, ba cu niște spiriduși de treabă care-l ajută pe cizmar în ascuns.

Știu, deloc pedagogic, să rezolve bunica pentru mine problemele. Dar performanța era fantastică: mi-a dovedit că nu există situație fără ieșire, că toate se limpezesc peste noapte, ca-n basme: culcă-te, dimineața e mai deșteaptă ca seara.

Dimineața e un sfetnic bun, zicea bunica, când, frântă de la serviciu, se trântea o oră pe pat. Uneori adormea până dimineața, în haine, iar când deschideam ochii dis-de-dimineață, ea deja dispăruse. În schimb, de spătar stătea apretat șorțul meu alb și, la uniformă, era cusut ghicitor un guler proaspăt spălat. Însemna că bunica nu uitase de pregătirile pentru școală.

Spre rușinea comuniștilor de atunci, asta nu mi-a provocat niciodată atitudini de asistat social. Dar mi-a lăsat credința că, până la urmă, totul iese bine. Oricât ar încerca viața să-mi demonstreze contrariul, credința asta de copil nu mă părăsește nici azi.

Chiar trecut-au anii, aud și acum răspicat: Nu se poate, domle!. Când îmi vine să zic Gata, sunt leșinată, nu mai pot, răsună peste ani: Acum să te văd, ia-o pe la nu pot!

Și dacă mi se aprinde vreo idee sclipitoare vreodată, se întâmplă doar dimineața devreme, între vis și lumi reale. Pentru că dimineața e fix ca un caiet nou, cu problema deja rezolvată, la care ieri am plâns că nu pricep nimic.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

19 + nine =

PRIN “NU POT” SE ÎNVAȚĂ SĂ POȚI: Învățăturile bunicii mele moldovence despre ambiție, perseverență ș…
„V-am vândut casa, dar avem dreptul să mai stăm o săptămână” – ne-au spus foștii proprietari. În 1975 ne-am mutat de la sat la oraș. Am cumpărat o casă la marginea orașului și am avut parte de o surpriză neașteptată… La sat, oamenii se ajutau mereu unul pe altul, inclusiv părinții mei. Așa că au fost de acord când foștii proprietari ne-au rugat să rămână câteva săptămâni în casa noastră nouă, până își rezolvă câteva acte. Acești oameni aveau un câine mare și rău. N-am vrut să-l luăm cu noi, căci nu ne asculta deloc. Încă îmi amintesc acel câine. A trecut o săptămână, două, trei, iar foștii proprietari încă locuiau în casa noastră, dormeau până la amiază, rareori ieșeau și, evident, nu aveau nicio intenție să se mute. Cel mai deranjant era comportamentul lor: se purtau de parcă tot ei erau stăpânii, mai ales mama fostului proprietar. Părinții le-au reamintit mereu de înțelegerea făcută, dar ei tot amânau plecarea. Lăsau câinele liber, fără să-l supravegheze. Nu doar că își făcea nevoile în grădina noastră, dar ne era și frică să ieșim afară. Câinele sărea la oricine. Părinții i-au rugat de mai multe ori să nu-l mai lase liber, însă imediat ce tata pleca la muncă și fratele cu sora la școală, câinele era din nou în curte. Până la urmă, tocmai câinele a devenit aliatul tatălui meu ca să scăpăm de acești oameni obraznici. Sora mea s-a întors de la școală, a deschis poarta fără să fie atentă la câine. „Vită” neagră a dărâmat-o la pământ, dar, ca prin minune, nu i-a făcut rău mai mare. Doar hainele i-au fost rupte. Au prins câinele și l-au legat. Și, culmea, tot pe sora mea au certat-o, că a venit prea devreme acasă. Seara însă… s-a dezlănțuit totul! Tata, cum a ajuns de la serviciu, fără să-și dea haina jos, a apucat-o pe bătrână de rochie și a scos-o afară în stradă. După ea, au fugit fiica și ginerele. Toate lucrurile celor nesimțiți au fost aruncate peste gard, în noroi și bălți. Au încercat să-și îndemne câinele să sară la tata, dar, văzând scena, câinele și-a băgat coada între picioare și s-a ascuns în șopron. Nu mai voia nici el să rămână. O oră mai târziu totul era rezolvat: poarta încuiată, câinele și stăpânii lui rămâneau afară, în spatele gardului.