O familie puternică și unită se vede atunci când toți trecem împreună prin necazuri și bucurii. Ne ținem spatele unii altora și fiecare știe că poate oricând să-și deschidă sufletul în fața celorlalți.
De multe ori, nici nu trebuie să facem lucruri mari ca să simțim bucuria și dragostea în casă. Chiar și cele mai mici gesturi rămân în suflet.
Eu și soțul meu, Adrian, suntem amândoi scunzi, abia dacă atingem 1.60 m, în timp ce tata, Petru, e cam la 1.70 și poartă o barbă impunătoare. Așa că, de fiecare dată când venea la noi, ne striga pe la ușă: Bună ziua, hobbiților!, iar noi chicoteam și îi răspundeam: Bun găsit, Gandalf!. Ce veselie!
Suntem patru în familie: eu, Adrian, și fetele noastre, Ionela și Daria. Într-o zi nu ne înduram niciunul să ieșim cu câinele, cu Azorică. Ca să facem alegerea mai ușoară, am inventat o regulă: cine pierde un joc tăcut, acela iese la plimbare cu cățelul. Jocul a început, și Daria, fără să zică o vorbă, s-a îmbrăcat și a luat lesă. Noi ceilalți am privit toți și am izbucnit aproape în cor: Vai, Dariana, ce fată ascultătoare!. Ea a râs șmecherește: V-am păcălit!. Și, mulțumită de farsa ei, s-a schimbat la loc în haine de casă.
Țin minte și acum când prietenul meu cel mai bun, Mihai, a venit la tata ca să ceară mâna Ionelei. Tata s-a trântit teatral pe covor și a strigat: În sfârșit, ai venit, Salvatorule!. De tânăr voia să aplice și el această glumă, cum auzise odată pe când era la Chișinău.
De obicei, pregătesc eu micul dejun pentru nepoata mea Natalia, de opt ani, dar în weekend mă trezesc mai târziu. Într-o sâmbătă, m-am ridicat leneș și am găsit pe masă ceai, brânză proaspătă și două sandvișuri puse cu grijă. Natalia, cu ochii mari, îmi spune: Am vrut să te răsfăț de ziua liberă, Nana!. Gesturile lor simple îmi încălzesc mereu sufletul.
Într-o vacanță, am pornit cu Adrian și Andrei, băiatul nostru de 11 ani, împreună cu fratele meu Vlad și familia lui, să vizităm satul mamei, la Căușeni. Pe drum, am găsit la piață niște pistoale cu apă care păreau grozave. Am cumpărat câte unul pentru fiecare copil. Nu a durat mult până au început să le testeze, și, cum era de așteptat, și noi adulții am ajuns să ne jucăm cot la cot cu ei, bătându-ne cu apă pe uliță, râzând în hohote.
Copil fiind, când aveam cam șase ani, mama și tata mă luau seara spre sat, la o pajiște largă de lângă Prut. Tata aducea o undiță, atașa o bucată de lemn mică și începea să imite sunetul unui șoricel cu o cârpă sub plutitor. După puțin timp, apărea o bufniță mare încerca să apuce lemnul, dar tata o păcălea. Stăteam și priveam fascinat, așa am învățat să iubesc natura.
La un moment dat am realizat că eu și Adrian nu ne certăm deloc. Mi-am amintit cum prietenii se plâng de certuri din cele mai neînsemnate motive. Dar la noi în apartament, pe la Chișinău, erau haine împrăștiate, hârtii pe masă între farfurii și cănile nespălate, dar nu ne supăram. Ne așezam pe canapea, ne îmbrățișam și puneam la un film bun. Fericirea se găsește uneori în micul haos, dacă îl împarți cu omul potrivit.
Odată, la supermarket, la o coadă lungă, fiica mea răsfoia reviste și spune: Tati, uite, e o revistă cu Zâna Zorela pe copertă!. Eu corectez râzând: Nu-i Zorela, dragă, e Luna!. Două fete din fața noastră s-au întors mirate parcă nu se așteptau ca un tată să știe despre zâne.
Soțul meu și-a pierdut mama când era mic, iar mama mea, Maria, a devenit mamă și pentru el. Într-o seară, stăteam toți într-o terasă din centrul Iașiului, iar Adrian i-a mulțumit mamei mele pentru toată dragostea oferită exact ca unui fiu.
Îmi amintesc de Daria, când avea opt ani; a intrat valvârtej în casă, toată roșie în obraji: Tati, azi în parc era un fluture ca un curcubeu! Era cât o rândunică! Toți copiii s-au speriat, doar băieții au încercat să-l gonească cu bețe, dar tot nu aveau curaj! Eu mă pregăteam să-i spun de ce nu trebuie să rănească nicio vietate, dar ea a continuat: Mie nu mi-a fost frică! Am luat un băț și i-am alungat pe băieți, să nu-l atingă! Apoi l-am lăsat să zboare, să fie liber!. M-a cuprins un val de mândrie și recunoștință pentru sensibilitatea ei.
Așa sunt clipele frumoase pe care le adunăm în suflet, care ne țin laolaltă, ca o familie adevărată, indiferent unde suntem la Chișinău, la Căușeni sau la marginea unui câmp moldovenesc. Sunt semnele simple care ne arată ce înseamnă acasă.
