Jurnalul lui Victor, 5 ianuarie
Nu credeam că voi scrie vreodată așa ceva, dar viața chiar îți dă uneori peste cap așteptările. Să vă spun cum am învățat, pe pielea mea, că o lecție bună nu se uită ușor.
Mă numesc Victor. Am o soție, Mirela, și doi copii, Andrei și Ilinca, de cinci și trei ani. Iar mama mea, Valeria, e tot timpul prezentă măcar la suflet dacă nu fizic. Eu sunt bărbatul casei, așa-mi place să cred. Poate uneori prea plin de mine, prea prins cu serviciul, prea convins că ceea ce fac eu e muncă grea, deși, dacă e să fiu sincer, nici Mirela nu se odihnește vreo clipă cu copiii.
Anul acesta, sărbătorile de iarnă trebuia să le facem la Bălți, la rudele mele. Plan, numai bun de relaxare, voie bună și amintiri pentru copii. M-am oferit eu să organizez drumul cu trenul și, zic, Lasă, Mirela, mă ocup eu.
Am ales să cumpăr bilete la clasa I pentru mine și pentru mama, lăsând-o pe Mirela, cu copiii, la clasa a II-a. Gândul meu era simplu: mama nu suportă drumul lung fără puțină comoditate, iar eu am nevoie de liniște să mă odihnesc, că șeful meu e mofturos tare. Doar câteva ore, mă alinăm eu. Ce putea fi așa grav?
Ajungem la gara din Chișinău. Mirela cară după ea un copil și o geantă plină cu de toate, în timp ce încerc eu să-mi finalizez niște mailuri pe telefon.
Victor, unde-s locurile noastre? mă întreabă, un pic agitată.
Eh vezi că eu am reușit să iau la clasa I pentru mine și mama. Pentru tine și copii e loc la clasa a II-a. E ok, nu? Mai puține bătăi de cap pentru toți.
Am simțit fulgerul în privirea ei, dar n-am dat mare importanță. Mama, cu paltonul ei cel nou și cu aerul ei de boieroaică, se bucură de veste.
În sfârșit, drumul ăsta lung o să fie peste nivelul nostru
Nici nu răspunde Mirela, doar își strânge copiii și bagajul, privind spre mine ca la un tablou prost.
Urcăm în tren. Eu și mama ne instalăm bine-mersi pe fotoliile moi, ni se aduce ceai și biscuiți, iar Mirela cu cei mici caută să-și așeze bagajele printre ceilalți călători. Ilinca începe să plângă că vrea la mine, Andrei întreabă de ce nu stăm toți acolo în canapea ca la tati.
Mă făceam că nu aud. Eh, ce să faci, copiii de azi mormăi eu, încercând să mă concentrez la tableta mea.
Mai trece un sfert de oră, când doamna controlor vine cu meniul. Văd că mama profită și-și comandă ce-i mai scump, eu nu mă las mai prejos. Mai iau și câte o cafea, niște plăcinte calde, totul pe nota de plată cu cardul meu, desigur.
Timpul trece, gust diverse bunătăți, mama începe să povestească în gura mare, iar eu mă simt ca un domn. La un moment dat, controlorul revine cu nota și… ghici ce: îmi caut portofelul și… nu-i!
Mă cuprinde panica. Îmi golesc buzunarele, răscolesc rucsacul. Nimic! Mama mă privește încruntat:
Victor, nu spui că ai pierdut portofelul!
Nu! … Adică… ba da, nu-l găsesc nicăieri!
Doamna controlor se uită dezaprobator:
Domnule, trebuie să achitați, regula gării! Căutați o soluție sau solicit să reveniți la clasa a II-a.
Cobor capul. Dau fuga la Mirela, o găsesc cu copiii, care tocmai terminaseră covrigii aduși de acasă.
Mirela, ai văzut portofelul meu? L-am pierdut, iar doamna controlor vrea banii pentru meniu
Of, Victor, nu știu ce să zic Poate l-ai uitat acasă? Dar nu cred că am nici eu mai mult de 200 de lei la mine. Cât trebuie să plătești?
Păi… cam 1500 de lei, dacă pui la socoteală tot ce-am luat eu și mama…
Mirela zâmbește ușor forțat. O văd că scotocește în geantă, scoate câteva bancnote.
Atât am. Mama ta sigur nu are cardul la ea?
Culoarea dispare de pe fața mea, că știu bine, la câte gafe mai facusem, mama nu era genul darnic… Îi cer totuși cardul, sub privirile ironice ale Mirelei.
Întorcându-mă cu capul plecat, mama bombăne ceva printre dinți, iar doamna controlor deja scrie ceva într-un carnețel. Plătesc de pe cardul mamei, umilit, și mă așez la loc lângă ea, între două persoane străine ce au prins loc la clasa I.
Tot drumul până aproape de Soroca stăm ca pe ace, nici eu, nici mama nu mai zicem nimic. Îmi arunc privirea spre Mirela, iar ea zâmbește calm, ca și cum n-a fost nici supărată, nici deranjată vreodată de toată povestea.
La coborâre, încerc să vorbesc din nou cu ea:
Mirela, tot nu găsesc portofelul Să nu cumva să fi căzut în tren pe undeva.
N-are nimic, dragă, e doar un portofel. Important e că am ajuns împreună și copiii sunt bine, nu?
Ce să mai spun? Am rămas fără cuvinte.
Mai târziu, când am revenit la Chișinău, mi-am regăsit portofelul la fundul bagajului de voiaj. Nici nu mai contează acum dacă cineva a vrut să-mi dea o lecție. Am înțeles-o cu vârf și îndesat!
Adevărul e că, oricât m-aș da eu bărbatul casei și organizatorul de familie, nu dau doi bani fără liniștea și bucuria celor dragi. Să-i pui pe ceilalți pe locul doi nu e niciodată o idee bună, iar asta am simțit-o în toată ființa mea.
Așa că, dragii mei, nu uitați niciodată: în viață, ca și în tren, cel mai frumos drum e cel pe care-l faci alături de cei pe care-i iubești, nu pe canapeaua moale a clasei I, ci acolo unde e familia ta, chiar dacă-i zgomot și aglomerație.
Lecția învățată, cu vârf și îndesat!
