Au trecut cincisprezece ani de când am decis să plec la muncă în Italia. Bineînțeles, nu am făcut-o pentru vreun câștig mare, ci pur și simplu ca să pot supraviețui. Soția mea avea o problemă cu băutura, iar din cauza asta a ajuns bolnavă la ficat și s-a stins din viață foarte devreme, înainte să împlinească patruzeci de ani.
Situația mea era cu adevărat grea. Am rămas cu patru copii de crescut. Nu aveam la cine apela pentru ajutor. Sau, aproape că nu. Am crescut orfan, iar părinții soției au murit și ei la puțin timp după ea. Unicul sprijin care mi-a mai rămas era bunica mea, care avea pe atunci șaizeci și cinci de ani. Din păcate, nu aveam altă opțiune. I-am lăsat pe copii în grija bunicii și am plecat să lucrez peste hotare.
Urma să vin acasă o dată la doi-trei ani, doar ca să nu pierdem banii. Timp de zece ani, bunica le-a fost mamă și tată copiilor mei. După ce ea s-a prăpădit, cea mai mare dintre copile, Irina, care avea douăzeci și șapte de ani, a preluat responsabilitatea casei. S-a îngrijit de cele două surori mai mici, cu vârstele de douăzeci și optsprezece ani, și de fratele lor, care avea șaisprezece ani.
Irina m-a susținut mereu cât a putut. Mă ajuta cu de toate, mi-arăta grijă și îmi tot spunea că nu se va căsători până nu se pun pe picioare fratele și surorile ei. Totul s-a răsturnat însă, când una dintre fetele mai mici, Mariana, s-a îndrăgostit și m-a anunțat că vrea să se mărite.
Am venit la nunta ei și am rămas plăcut surprins să văd că ea și logodnicul ei au reușit să plătească aproape tot, ajutați de Irina. Fiica mea cea mare mi-a dat și bani pentru dar, pe care îi pusese deoparte din ce îi trimiteam eu, căci se vede că aproape toți i-a economisit.
Și eu le-am dat dar un suman destul de bun pentru nuntă, lucru la care Irina nici nu se gândea, pentru că nu știa că de la fiecare leafă puneam deoparte o sumă mică pentru astfel de situații!
Apoi a venit rândul celei de-a doua fete, Ana, care deja muncea și, ajutată puțin și de mine, a reușit să-și cumpere căsuța ei!
Cea mai mare, Irina, s-a măritat ultima. Soțul ei nu provenea dintr-o familie avută, ca bărbații surorilor mai mici; așa că și-au făcut totul cu mâinile lor. Înainte de cununie, au hotărât să-și cumpere o locuință. Mi-am amintit că fata mi-a povestit de banii strânși la bancă, lunar, din ce-i rămânea. Și eu am început să trimit suma la acel fond, și încet-încet acolo s-a adunat o sumă frumușică. Atunci am hotărât ca toți banii aceia să ajungă la Irina, ca răsplată pentru anii în care i-a crescut pe frații și surorile sale, le-a dat din banii ei și nu a cerut niciodată nimic înapoi. În aceeași zi am și transferat toată suma pe numele ei. Am sperat că ceilalți copii vor înțelege, fiindcă Irina într-adevăr a făcut enorm pentru ei. Dar ei s-au opus, mi-au reproșat și au cerut să le împart banii egal sau să le dau o sumă clară fiecăruia.
Motivau că Irina nu-i lăsa să cheltuie ce le trimiteam eu după placul lor. Lucrul ăsta m-a rănit, fiindcă știu cât a muncit Irina și cât s-a sacrificat. Le-am spus clar că hotărârea mea nu se schimbă și, dacă vor bani, să și-i câștige singuri.
Sunt sigur că Irina nu i-a lăsat niciodată fără de bani de buzunar și nu puțini , deși ea s-a lipsit de multe, când putea și ea trăi ca frații ei.
Celelalte fete și băiatul mi-au spus că dacă nu mă răzgândesc, nu vor să ne mai vadă nici pe mine, nici pe Irina și nici la nunta ei să nu mă aștept.
Nu știu ce am de făcut, doar știu că am hotărât corect, dar aș vrea să nu mă cert cu propriii mei copii.
Dacă ați fi în locul meu, ce ați face? Poate cel mai important lucru pe care l-am învățat e că, atunci când iei decizii grele, trebuie să-ți ții de ele, mai ales dacă ai conștiința curată și știi că ai făcut tot ce ținea de tine pentru binele familiei.
Nu vin la nunta surorii și nu mai vor să mă cunoască, pentru că nu le-am dat aceeași sumă de bani!
