Nicoleta Marin o brunetă cu ochi albaştri, la vreo cincizeci şi ceva de ani, cu forme încă atrăgătoare, deşi uşor plinuţă, stă lângă geamul unui apartament de lux dintr-un hotel de cinci stele, gustă dintr-un lichior de nucă şi îşi adună gândurile:
Uite că am ajuns şi aici… Divorţată la vârsta a doua, singură într-un hotel pentru îndrăgostiţi. Măcar stau la un apartament de lux şi nu într-o pensiune cu vedere spre parcare că aşa era chiar jenant.
Era convinsă că romantismul a murit prin anii 90, cam pe vremea când uşa copiilor nu mai bătea în prag şi ei ieşeau din adolescenţă. Din când în când apărea câte un bărbat, dar finalul era mereu acelaşi: dezamăgire presărată cu tristeţe, iar Nicoleta îşi promisese că relaţiile nu mai sunt pentru ea.
Totuşi, a apărut El cavalerul virtual. Mesajele lui îi colorau obrajii şi o făceau să-şi îndrepte spatele fără să-şi dea seama. Avea uneori impresia că le-ar înrăma şi le-ar pune pe frigider ca să le recitească şi, implicit, tot să stea departe de el. Uneori îi trecea prin minte că admiratorul frecventează un cerc de literatură sau pur şi simplu are prea mult timp la dispoziţie.
Încet-încet redevenise Niculina. Şi-a luat o rochie de la care colegele rămâneau cu gura căscată de invidie, un sutien cât o bilet de avion şi a început să meargă la sală. Făcea genuflexiuni cu atâta convingere de parcă soarta lumii depindea de ea.
Dacă mor mâine din cauza genuflexiunilor, să mă îngropaţi în rochia asta. Să vadă şi el ce-a pierdut, glumea ea cu tristeţe spre prietene.
Ieşirea a avut loc. A ieşit cum nu se poate mai bine. Detaliile nu sunt pentru povestit. Suficient să spunem că, uitându-se apoi în oglindă, îi plăcea doamna aceea reîntinerită şi radiantă care o privea înapoi.
A doua întâlnire n-a mai fost să fie. Au ales pentru romantism un orăşel la Dunăre. Nicoleta a plănuit, a visat, a avut emoţii iar el, în ultima clipă, criză de hipertensiune, şi uite-o pe ea singură, într-un hotel, într-un oraş străin. Pesemne că astfel de emoţii nu mai trec fără urmări. Destinul îi făcea parcă cu ochiul: Fată dragă, nu întrece măsura.
Cu un pahar de lichior în mână, Nicoleta a încercat să se liniştească:
Ei, asta e. Ce-o să le spun nepoţilor? «Bunico, cum ţi-ai trăit a doua tinereţe?» «Pe o bancă, lângă aeroport, aşteptând un bărbat cu pastilele la el.» Asta da, poveste romantică!
A doua zi a intrat la spa şi a hotărât: Gata, Nico, ajunge. De-acum sărbătoreşte-te doar pe tine. De azi înainte te răsfeţi cât poţi. Fetele de la spa o asigurară că pielea ei străluceşte. Când s-a uitat în oglindă, a zis: strălucirea tot de la ulei vine, nu de la tinereţe.
Turul oraşului a fost fermecător. Ghidul înalt, grizonat, cu voce plăcută. În jur stătea o tanti în trening, dar Nico asculta doar vorbele lui. Vorbea cu patos despre luptele medievale, iar Nicoleta îşi spunea: bărbaţii mereu au luptat pentru oraşe, femeile pentru atenţie. Echilibru s-a păstrat mereu.
Trebuie să gustaţi plăcinta cu mere! a insistat ghidul, ducând grupul la cea mai vestită cofetărie din oraş şi privind-o drept în ochi.
Plăcinta era divină. Aproape că s-a îndrăgostit iar dar de aluatul cu mere. La plăcintă poţi apela oricând, nu te lasă baltă ca un bărbat, şi-a zis ea cu un zâmbet în gând.
A urmat shopping: un pandantiv de chihlimbar şi o rochie turcoaz ce-i contura bustul într-un fel încât s-a privit în oglindă şi i-a făcut cu ochiul. Era atât de îndrăzneaţă încât n-a fost sigură că va avea curaj s-o poarte. Doar că asta n-a împiedicat-o s-o cumpere.
În avion, privind pe geam, Nicoleta a oftat: oraşul rămânea în urmă, la fel şi aşteptările ei romantice.
Ei, poate că se vor revedea, poate nu. Oricum, viaţa nu se opreşte aici.
Are în cap o nouă garderobă, ceva vacanţe şi poate încă o plăcintă cu mere. Cu bărbat lângă ea, sau fără.
Şi dacă-i fără, măcar să fie cu o cupă de îngheţată de vanilie, a zâmbit ea şi s-a lăsat dusă de gânduri, relaxată.
EU ÎNSĂMI, CEL MAI FRUMOS CADOU
