La paisprezece ani, deja mă luptam cu migrene hemiplegice, niște crize rare care puteau să-mi lase jumătate din corp fără vlagă.
De la paisprezece ani, am primit diagnosticul acesta complicat: migrene hemiplegice. Atât de rar era sindromul încât mulți doctori doar citiseră prin manuale, fără să vadă vreodată cazuri în realitate. Ani buni am avut episoade cam o dată pe lună. Rămâneam fără putere în partea stângă, bâjbâiam prin cuvinte de parcă tocmai suferisem un AVC. Dar când am făcut douăzeci și patru de ani, totul s-a schimbat. Migrenele, care păreau trase la indigo până atunci, au scăpat de sub orice tipar și pur și simplu s-au stabilit în viața mea cronic, imprevizibil, înspăimântător de persistent.
Eu sunt Anca Drăgan, născută și crescută în Chișinău, și înainte să mi se cuibărească migrenele în viață, eram coordonatoare junior de proiecte la un birou de arhitectură care abia prindea avânt. Îmi plăcea la nebunie ce făceam, iubeam adrenalina cu termenele limită și sentimentul că munca mea chiar contează. Dar când durerile au început să mă prindă zilnic ba ca o presiune sâcâitoare în spatele ochiului, ba ca o furtună de simptome neurologice care-mi amorțea mâna viața mi-a fost decupată instant. Trei ani am încercat te miri ce, din tot ce au propus doctorii. Am înghițit cutii întregi de pastile complicate și mi-am făcut injectări cu Botox pe scalp și pe la maxilar. Am rezistat la proceduri dureroase, blocaje de nervi care mă lăsau amorțită și plină de speranță exact o săptămână, după care iar o luam de la capăt cu aceeași durere.
Nimic nu a funcționat.
Au fost zile în care nici capul de pe pernă nu reușeam să-l ridic. Zile când soțul meu, Vlad, trebuia să mă tragă la duș, căci slăbiciunea din partea stângă mă făcea să mă tem să nu cad. Am pierdut serviciul, apoi independența, și, într-un final, probabil cel mai dureros, încrederea în mine însămi. Singurul lucru care mi-a amorțit durerea atât cât să pot funcționa au fost opioidii, pe care îi luam cu groază, dar fără care pur și simplu nu supraviețuiam. Așa am reușit să lucrez de acasă, part-time. Cu greu, dar tot era ceva.
Apoi, acum vreo doi-trei ani, doctorii mi-au sugerat o idee aproape bizară. Una la care nu m-aș fi gândit nici în visele cele mai năstrușnice.
Sarcina.
Trei neurologi, separat, mi-au spus aceeași poveste: pentru unele femei ca mine, o sarcină dusă la capăt ar putea funcționa ca un reset hormonal. Nu puteau replica efectul cu medicamente sau hormoni sintetici. Doar natura putea face minunea.
Eu și Vlad am rămas muți. Ne doream copii, nu zic nu, dar nu așa nu ca experiment medical. E un pariu, a recunoscut și domnul doctor Rusu. Dar poate, poate că-ți oprește migrenele pentru totdeauna.
Ideea ne-a îngrozit. Dar să continui ca până atunci parcă mă speria și mai tare.
Atunci a început cea mai grea decizie din viața mea.
Cu Vlad am evitat luni întregi să deschidem subiectul. De fiecare dată când făceam criză, când îmi amorțea mâna, când vărsam un pahar sau nu reușeam să spun două vorbe, ne uitam unul la altul și nu ziceam nimic. Era întrebarea care atârna între noi dacă merită să aducem un copil pe lume, mai ales dacă eu nu mă făceam bine.
Doctorul Rusu a pus lucrurile pe masă, sec: riscurile sarcinii cu migrenă hemiplegică, șansa să nu se schimbe absolut nimic după naștere, riscul să fie chiar mai rău. Dar mi-a spus și ceva ce nu voi uita: Anca, am văzut că poate funcționa. Nu-ți pot promite nimic, dar știu că e posibil.
Ideea asta a stat ca o piatră în minte mult timp.
Într-o noapte, după o criză din aia care te seacă, am stat ghemuită, pe gresia rece din baie. Partea stângă nu mă asculta deloc, vorbea stâlcit limba durerii. Vlad stătea și-mi mângâia părul fără un cuvânt. Când în sfârșit mi-am revenit, am șoptit, abia auzită: Nu mai pot să trăiesc așa.
Nu m-a contrazis.
Am vorbit ore în șir. Despre frică, responsabilitate, despre dacă-i drept să facem un copil când eu eram așa instabilă. Într-un final, Vlad mi-a zis ceva ce-aș vrea să pot pune în ramă: Dacă asta îți dă șansa să trăiești iar, copilul nostru n-o să creadă niciodată că a fost o povară. O să știe că ți-a salvat viața.
Atunci ne-am hotărât.
N-a fost ușor deloc. Ne-au trebuit șapte luni, drumuri la clinici, analize peste analize, emoții cât cuprinde. Când am văzut cele două liniuțe pe test, am plâns de m-a întrebat Vlad dacă e ceva grav. Erau lacrimi de ușurare, de frică, dar și de speranță.
Primul trimestru a fost năpraznic hormoni săriți, zile când mă simțeam cât de cât, apoi iar greață și tremurături. Migrenele n-au dispărut din start, dar am simțit ceva schimbându-se. Crizele veneau mai rar, amorțeala trecea mai repede, iar durerea era ceva mai suportabilă. Atât de puțin, dar după atâta suferință, și firimiturile de bine îți par miracole.
Când am ajuns la șase luni de sarcină, crizele zilnice scăzuseră la două-trei pe săptămână. Rămăseseră, dar mă puteam descurca. Încă era greu, dar era loc de speranță.
Prima zi când n-am avut nici un fel de migrenă am izbucnit în plâns la casele de la supermarket. Casierița m-a privit ciudat, dar nu-mi păsa. Era prima zi liberă de durere după aproape cinci ani.
Vlad a început să zâmbească iar, eu am prins curaj să mai sper. Ne-am permis să fim, măcar un pic, optimiști.
Dar sarcina n-avea de gând să mă lase neîncercată.
În luna a șaptea a venit o criză nouă, diferită de tot ce trăisem: vederea mi s-a dus de tot pentru un minut, iar când a revenit, nu mai simțeam deloc vreo mână.
Și atunci am auzit cuvântul pe care l-am temut cel mai tare.
Preeclampsie.
Diagnosticul a căzut pe noi ca un trăsnet. Dintr-o dată, sarcina care trebuia să mă salveze s-a transformat într-o urgență medicală. Preeclampsia însemna tensiune mare, risc pentru bebeluș, risc pentru mine. Și cu tot istoricul meu neurologic, totul a devenit mai și mai complicat.
Am fost internată la Spitalul de Urgență din Chișinău. Salonul mirosea a dezinfectant și pe fereastră intra un aer tăios de primăvară târzie. Aparatele țiuiau non-stop, asistentele îmi verificau tensiunea la fiecare oră. Detestam să fiu din nou într-un loc unde nimeni nu avea încredere că pot singură.
Ciudat era că, deși credeam că din cauza fricii migrenele o să explodeze, ele se linișteau. De parcă creierul meu zicea: Gata, renunț.
La tensiunea ridicată, însă, parcă nu mai era nimic de făcut.
Începuseră să discute dacă nu cumva să mă inducă înainte de termen. Vrem să ajungi cât mai aproape de cele nouă luni, mi-a spus domnul doctor, dar te urmărim în fiecare clipă. Ești la limită.
Au trecut săptămâni. Fiecare zi era o negociere între corpul meu și secundarul ceasului. Vlad aproape s-a mutat cu mine, dormea pe un fotoliu înghesuit din salon, mânca niște sandvișuri groaznice din cantină și-mi ținea mâna la fiecare verificare de tensiune.
La 35 de săptămâni s-a schimbat totul. Valorile au explodat, m-a lovit o durere de cap atât de puternică că am crezut că s-au întors migrenele hemiplegice. N-a fost paralizie, era altceva: presiune, umflătură, teamă.
Obstetriciana a intrat cu o voce blândă, dar hotărâtă: Anca, trebuie să naștem acum. Azi.
Îmi amintesc că l-am privit pe Vlad, speriată. Nu e prea devreme? O să fie bine?
E puternică, mi-a șoptit, lacrimile înfiorându-i vocea.
Travaliul a fost indus într-o oră. Salonul de nașteri era sub lumini puternice, plin de monitoare și lumea stătea gata să intervină în caz de orice. Aveam perfuzii cu sulfat de magneziu, să nu fac convulsii corpul mi se simțea atât de greu, ca-n povestea cu Făt-Frumos și pietrele grele de la hotar.
Travaliul a durat doisprezece ore, una și una.
La 3:12 dimineața, fetița noastră, Ilinca, a venit pe lume cu un plânset zdravăn care a făcut toate asistentele să răsufle ușurate.
Era mică, dar sănătoasă. Vie. Perfectă.
Am ținut-o la piept, piele pe piele, și lacrimile curgeau fără să le mai pot opri. Vlad m-a sărutat pe frunte și a șoptit: Ai reușit. E aici.
Dar adevăratul miracol a venit mai târziu.
După două luni de când s-a născut Ilinca, într-o noapte târzie când o legănam s-o adorm, mi-am dat seama că n-am mai avut migrenă săptămâni întregi. Nici măcar una ușoară.
După patru luni, număram 90 de zile fără niciun atac.
La nouă luni de la naștere, neurologul a declarat migrenele în remisie.
Am revenit la job cu normă întreagă. M-am reapucat de alergat. Am început să-mi fac planuri fără frica paraliziei din fiecare dimineață.
De multe ori, noaptea, o privesc cum doarme și nu-mi vine să cred cum ceva atât de mic mi-a resetat întreaga viață. Medicii au avut dreptate: sarcina chiar a schimbat totul. Nu brusc, nu pe loc, dar încet-încet, așa ca zorii de zi nu vezi schimbarea de la minut la minut, dar dacă faci doi pași în spate, ești uimit de lumină.
Migrenele nu au dispărut pur și simplu.
M-au eliberat.







